De cand ma intristeaza iarna? E o durere dulce cu parfum de dovleac copt si gutui. Mi-e dor de casa. Este prima data cand ma simt singura in orasul asta urias. Prima data cand ma simt copil, cand sunt pierduta, cand am nevoie de mangaierea linistitoare a mamei, prima oara cand as fugi acasa, as strabate drumul ala chiar si pe jos. Clar iarna inseamna dor de casa! Acasa, acolo unde de dupa fiecare colt, copilaria imi zambeste, acolo unde totul este simplu, acolo unde nimic nu ma poate atinge...
Este calatoria mea, una normala, banala, pe care fiecare om o face la un moment dat, este despre mine, despre omul din mine, cel ce, usor usor ii ia locul fetitei cu parul buclat si pistrui, este despre cum poti rezista in momentele in care viata te face sa nu iti doresti sa continui, in care iti clatina idealurile...in care nimic nu se compara cu "acasa".
Dar trece si iarna, au mai trecut si altele, primavara iti va aminti iarasi de ei, vei plange, vei vrea sa fugi, vei continua lupta, vei zambi...
