Hai cu 2014!

Si a mai trecut un an, un an greu, dar frumos... In ceea ce ma priveste 2013 a fost un an al provocarilor, un an in care a trebuit sa pornesc o continua cursa impotriva mea, sa imi ating limitele si de multe ori sa le depasesc.
A fost perioada implinirilor pe toate planurile pentru mine, insa asta a venit ca urmare a muncii depuse de-a lungul anilor. A fost un an cat o viata: am suferit, ca mai apoi sa pot fi fericita, am fost jos si am invatat cum sa ajung sus, am pornit in 2013 cu nimic si iata-ma acum, in prag de 2014 avand totul...
Nu as putea spune concret ce vreau de la 2014...cred ca liniste in primul rand, puterea de a zambi si continua, vreau incercari atat cat pot sa duc, fie ele multe sau putine, vreau fericire atat cat merit, vreau mai presus de toate sa imi pastrez ambitia si perseverenta. In rest?! "Ce e scris si pentru noi,
bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi."
La multi ani, dragilor! Un an mai bun si zambete cat cuprinde!

Si vine vara...

Iubesc iarna, iarna aceea ce te leaga de copilarie, serile petrecute la geam in asteptarea primului fulg de nea, mirosul de porocale si conuri de brad, zilele petrecute pe o ulita, intr-un sat uitat de lume...cand m-am oprit din a face toate astea? Cand am crescut? Cand am incetat sa mai astept primul fulg? De ce? Si cand ma gandesc ca nu intelegeam cum de ai mei nu asteapta zapada...

De cand ma intristeaza iarna? E o durere dulce cu parfum de dovleac copt si gutui. Mi-e dor de casa. Este prima data cand ma simt singura in orasul asta urias. Prima data cand ma simt copil, cand sunt pierduta, cand am nevoie de mangaierea linistitoare a mamei, prima oara cand as fugi acasa, as strabate drumul ala chiar si pe jos. Clar iarna inseamna dor de casa! Acasa, acolo unde de dupa fiecare colt, copilaria imi zambeste, acolo unde totul este simplu, acolo unde nimic nu ma poate atinge... 

Este calatoria mea, una normala, banala, pe care fiecare om o face la un moment dat, este despre mine, despre omul din mine, cel ce, usor usor ii ia locul fetitei cu parul buclat si pistrui, este despre cum poti rezista in momentele in care viata te face sa nu iti doresti sa continui, in care iti clatina idealurile...in care nimic nu se compara cu "acasa". 

Dar trece si iarna, au mai trecut si altele, primavara iti va aminti iarasi de ei, vei plange, vei vrea sa fugi, vei continua lupta, vei zambi...

Wait for it

-Stii ca te iubesc, nu?
-Bineinteles ca stiu, altfel nu as fi aici.
-Uneori nu pot crede ca esti cu adevarat.
-Unde altundeva sa fiu? Te iubesc.
-Vreau sa fii fericit!
-Iar eu vreau sa ii faci pe toti sa dispara. Lupt si voi continua sa o fac, doar ca as prefera sa imi faci lupta mai usoara...
-Stiu, imi pare rau, poate ca este vina mea, cum sa schimb asta? Fa-i sa dispara, eu nu mai stiu cum!
-Copil!
-Imi place cand ma pupi pe frunte, ma face sa ma simt...rasfatata! Imi place sa fiu rasfatata! Mai vreau!
-De ce atatea ghinioane? De ce mereu trebuie sa se intample cate ceva? Mi-e teama de ce va urma...
-Ce sa urmeze? Nu urmeaza nimic! Acum vine soarele nostru iubitule, bucura-te de el...
-Spune-le ca esti a mea! Spune tuturor ca esti a mea!
-Cu ce te-ar ajuta asta? Vrei sa stie ca sunt a ta? O sa le spun! Nu-mi pasa de ce cred ei, de fapt nu imi pasa de ei, dar imi pasa de noi, de tine!
-Nu, stai! Nu le spune! Apoi va fi si mai rau. Sa nu stie. Stim noi!
-Atat..
-Atat..
-Si daca afla?
-Daca afla, ce? Ai zis ca nu iti pasa.
-Deci pot afla!
-Pot afla.
-E asa de amuzant cand faci pe maturul!
-Te.
-Te. si ,
-De ce virgula?
-De ce nu?
-De ce da?
-Pentru ca nu e ultimul meu "te", mai urmeaza, just wait for it....

Si astfel reuseste Anastasia sa faca cunostinta cu umbrele din interiorul lui Grey

"Pas cu pas totul devine mai intunecat. Ma intreb: oare tu nu te temi de intunericul asta? Ar putea fi orice aici, cele mai adanci spaime ale mele...sau ale tale! Te urmez si simt cum picioarele-mi cedeaza la fiecare contact cu pamantul, dar nu voi renunta, tine de vointa nu de abilitate fizica! Pot face asta! Te voi urma pana cand vom trece de tot, trebuie sa fie un capat, asa-i?

E normal sa obosesc, sa vreau sa renunt, sa ma impiedic, sunt om totusi... pot sa o fac, insa pentru ca stiu ca esti aici gata sa ma prinzi, nu ma vei lasa sa dau cu piciorul sansei asteia. Este atat de liniste si totusi atata agitatie aici. Singurul lucru care strapunge din cand in cand tacerea este vocea ta: "Vezi pe unde calci, fragmente din trecut..." si in secunda urmatoare ma strangi tare de mana. Ti-e teama? Nu o sa pic, nu din cauza asta, pot sari peste ele, chiar si fara a le distruge, trecutul e important, poate intr-o zi un arheolog va dori sa analizeze ramasitele astea...

Nu pot sa cred ca am ajuns pana aici... de ce eu? de ce acum? "Nu ai ce cauta aici" imi striga vocea interioara, "nu-s demonii tai, de ce lupti tu cu ei?" si pentru o secunda tind sa ii dau dreptate, apoi imi rasuna in minte vocea ta dulce: "Tu esti calmul de care am nevoie!", da, de-asta sunt aici, pentru ca ma vrei aici, pentru ca ai nevoie de mine...asa cum, oricat de greu mi-ar fi sa recunosc, si eu am nevoie de tine, am nevoie de lumina de dincolo.

De multe ori mi-ai spus: "Ce ai putut sa faci din mine...", acum e randul meu sa te intreb asta si mai ales cand? Am atatea ganduri, atatea intrebari, atatea incertitudini si totusi sunt atat de fericita, am acel zambet natang pe fata, acelasi zambet prostesc pe care il afisez de fiecare data cand fac cate o tampenie, zambetul "tampit"! As rade, atat de zgomotos incat as anima tot abisul asta, insa este el in stare sa suporte acel hohot? Se poate prabusi oricand. Adu-mi aminte sa consolidam asta, bine?

Devine din ce in ce mai ingust, iar cararea tot mai serpuita. Mai e mult? Cat de infinit e totul! Esti minunat dragule!"

Gara fara de inceput

Cum am ajuns aici? Mai bine zis: cum am ajuns pana aici? Simt cum banca de sub mine vibreaza, stiu ca trenul va sosi in statie si odata cu banca intreg universul meu se clatina. Pari asa fericit, ma sperie fericirea ta, asta pentru ca stiu ca eu o voi distruge, asa cum probabil eu am provocat-o. Urasc garile. Bietele peroane, martore tacute ale atator lacrimi, despartiri, intalniri, cereri in casatorie si motive de divort, de ce m-as ralia la asta? Nu vreau o amintire in gara!
In fond ce cautam aici? Cine pleaca? Tu? Eu? Amandoi? Nu, niciunul nu pleaca, nu acum, in trenul asta nu este loc pentru povestea noastra. Oare vom gasi unul in care sa fie? Cu siguranta! Personalul fericirii noatre ne asteapta, poate nu acum, poate nu in gara asta, dar de ce ne-am opri la o singura gara? E lumea plina de gari!
Totusi, ce ai zice daca am astepta trenul ala pe un camp? Departe de aglomeratia asta, departe de ochii lor. Sarim din mers si vedem apoi unde ajunge, astfel vom avea curajul sa coboram oriunde vrem, o gara parasita, un oras uitat de lume, o poveste simpla, frumoasa!
Imi doresc sa ma privesti mai mult, cumva privirea ta ma evita, te uiti la mine doar atunci cand ma vezi pierduta, nesigura, speriata...priveste-ma acum! Sunt puternica pentru noi, uita-ma cum lupt. Urasc faptul ca imi cunosti slabiciunile, nu-s obisnuita cu asta. In fond nu sunt obisnuita cu nimic din toate astea..." premiere", asa cum ai spune tu.
Ti-am spus vreodata cat imi place sa ma tii de mana? Ei bine iubitule, asta ma face puternica, atunci stiu ca oriunde as merge esti cu mine. Iti strang palma, iar aratatorul tau deseneaza mici cerculete pe incheietura mea, nu-i nevoie sa ma privesti in momentul asta, stiu ce simti. Uita de tren, uita de ei, uita de tot! Hai sa o luam la pas pana apare vagonul nostru, ce zici? Poate il vom prinde pe drum...sau poate va trebui sa mergem pe jos pana la destinatie...oare vei obosi sa ma tii de mana?

Inceput dificil de frumos

A trecut o saptamana si, abilitatile dobandite prin absolvirea unui liceu economic, ma obliga sa fac un bilant al celor intamplate.
M-am indragostit de orasul asta minunat... Micul Paris, mai degraba Londra in mizerie, insa impactul pe care l-a avut asupra mea este inimaginabil.
Pleci de acasa cu o geanta de vise, pleci prost, foarte prost, insa increzator, plin de tine, ajungi aici si jungla asta de oras te invata cum sa te nasti din nou, te face constient de pozitia ta, te face sa vrei mai mult, te injoseste in ultimul hal ca sa iti arate ca ignoranta asta in care ai trait pana acum poate fi depasita.
Am aflat ca iubesc metroul, mai putin atunci cand trebuie sa merg singura, urasc sa merg singura, in schimb imi place in RATB, e mai confortabil sa nu ai pe nimeni cu tine, insa am descoperit ca nu conteaza unde esti, ce ora este sau cat de frig este afara daca esti cu persoana potrivita. Am fost uimita sa observ ca de fapt fotbalul privit din tribune se vede in HD :)), ca Facultatea de matematica si informatica are vreo 15 intrari, ca romantismul e in oameni, nu in locuri, iar Bucurestiul chiar este un oras plin de iubire.
A inceput goana dupa amintiri, prieteni, libertate, este al naibii de greu, insa asa cum am spus mereu: nimic nu este usor, era momentul sa ne mai trezim si la realitate, asa ca: bun venit in lumea reala!

Miraj

      Stati unul langa altul si simtiti la fel de intens tacerea asta imposibila... Ce-ar mai fi de zis? In fond ar fi atatea, insa este vreunul dintre voi in stare sa le spuna? Zambesti gandindu-te ca in sfarsit il ai in fata ta, ii analizezi fiecare gest, fiecare grimasa. Ai da orice sa stii ce gandeste, iar cu fiecare gand al lui un fior iti colinda tot corpul si se opreste in varful degetelor, facandu-te sa iti framanti mainile. Nu ai curajul sa il privesti in ochi. Nici macar nu iti mai amintesti daca erau verzi sau caprui, "un detaliu minor" iti spui, "stiu ca ii iubesc, indiferent de culoare sau profunzime". Este ceva special acolo, ai vazut asta din prima secunda si, gandul ca ai putea descoperii acolo neasteptatul, este singurul care te-a oprit din a fugi. 

      - Dau un banut pentru gandurile tale, spuse el in timp ce iti cauta privirea.
      - Sunt doar obosita. Ma bucur ca ai venit. Inseamna mult...
      - Oricand...
      I-ai intalnit privirea, da, sunt verzi. Cei mai clari si linistitori ochi din lume, asa ca instantaneu privesti spre podea si simti sangele tot strangandu-se in obrajii proaspat fardati.
      Nu apuci sa iti termini gandul, soneria telefonului sau te trezeste din aceasta visare. Salvata de clopotel!
      - Cand? Si tu ce ai facut? Nu, nu este... ajung imediat.
     Intorcandu-se catre tine:
      - Scuze, trebuie sa plec, putem continua altadata?
      - Sigur, stai linistit.
      - Sa ai grija de tine. Te sun eu!
      - Si tu...
     Il vezi iesind pe usa si ai da orice pe lumea asta sa poti alerga pana la el, sa il iei de mana si sa ii furi un sarut. Ai strange in el tot ceea ce nu ai putut spune, acel sarut i-ar spune "te iubesc" mai bine decat ai putea sa o faci tu vreodata, insa exact acum picioarele te-au parasit, incerci cu toata fiinta ta sa te ridici, dar simti ca intreaga-ti greutate nu ar putea fi sustinuta, nu acum, asa ca ramai pe canapea, cu mainile in poala si capul in jos. Nici macar nu ai apucat sa incerci sa ii explici, poate crede ce nu esti interesata, oare vei putea vreodata sa il privesti si sa ii spui cat de zapauga ai fost cand ai decis sa pleci?
     Vezi usa inchizandu-se in urma lui si tot ce simti este gustul amar al tacerii. Ramai inghetata pe canapea, avand un zambet idiot pe fata...a plecat, iar asta inseamna ca a fost acolo, daca nu i-ar fi pasat ar fi ignorat mesajul. Oare data viitoare va mai veni? Oare va fi o data viitoare?

Vine primavara!

- Simti?
- Ce anume?
- Miroase a primavara!
- Buna analogie, e toamna!
- Nu vorbeam de ce se intampla afara, nu m-a interesat niciodata! Inauntru miroase a primavara.
- Deci e soare...
- Nu acolo bateam!
- Ma intereseaza doar daca e soare.
- Nu vrei sa stii de ce ti-am spus asta?
- Esti fericita, nu?
- Da!
- Atat ma intereseaza.
- Si totusi...ma lasi sa explic?
- Nu, nu vreau sa stiu. Nu o spune.
- Ma indragostesc!
- Ma asculti vreodata? Trebuia sa strici asta, asa-i?
- Nu imi pasa ce crezi. Simt asta si ma face fericita, voiai sa fiu asa, acum eu vreau sa stii din ce motiv se intampla.
- Parca nu iti placea graba...
- Era doar un apropo la faptul ca ma iubesti.
- Ce fac?
- Si eu!
- Ti-ai hranit orgoliul, acum?
- Ne prefacem ca nu s-a intamplat...si o luam de la capat!

Nu viata ne schimba, noi o schimbam pe ea!

Alege sa zambesti. Alege sa canti. Alege sa tii capul sus. Alege sa mergi inainte. Alege sa nu te pierzi in detalii. Alege sa iubesti. Alege ca atunci cand te uiti in sus sa privesti si jos. Alege sa iti cauti fericirea. Alege sa lupti. Alege sa invingi. Alege sa vrei. Alege sa poti, caci nimic nu este imposibil. Alege sa daruiesti. Alege sa primesti iubirea. Alege sa ierti. Alege sa uiti. Alege sa spui da. Alege cand sa spui nu. Alege sa ai incredere. Insa cel mai important, alege sa fii tu si sa demonstrezi ca cei puternici nu se lasa schimbati de greutati!

A fost!

Ai fost acolo cand am fost fericita, cand m-am bucurat, cand am plans, cand am gresit, cand am iertat, iubit sau cand am fost speriata de aceasta realitate. Ai fost acolo in noaptile alea tarzii cand nu avea cine altcineva sa fie.
Am inceput prietenia asta cu stangul, insa am continuat atat de frumos incat am transformat acel inceput intr-o caramida pusa la temelia acestor ani minunati. Datorita tie am invatat ce este intelegerea si acceptarea, datorita tie am trait cei mai frumosi ani din viata mea, datorita tie m-am trezit de multe ori din acele vise gresite. Imi va fi greu sa renunt la asta, insa acum viata ta trebuie sa mai fie si despre tine, nu doar despre cei din jur...
Vei fi departe, e adevarat, insa intotdeauna in sufletul meu. Multumesc tie, copil frumos, ca mi-ai condimentat viata, si acum ti-o spun pentru ultima oara: NU REGRET CA AI FACUT-O! Ai grija de tine si nu uita, basmele nu devin realitate, dar realitatea poate deveni basm, scrie-ti povestea!

Intunericul dinauntrul fiecaruia dintre noi

Ce faci daca in jurul tau este intuneric? Poti aprinde lumina...sau poti invata sa privesti prin bezna. Inceputul este mai greu, ca in orice lucru de fapt, insa odata ce ai reusit sa vezi conturul lucrurilor din jur totul devine usor, umbrele de transforma in culori, iar culorile emana lumina si, dintr-odata, nu mai esti orb. Pentru oricine altcineva intunericul asta ar fi apasator, dar pentru tine este doar un alt mediu, nu te mai deranjeaza la fel de tare ca la inceput lipsa luminii, asta pentru ca stii ca ea ti-ar face rau acum.
Nu esti fericit, inca te gandesti la frumusetea ei, dar te simti comod in intuneric si exact cand te gandesti ca poti zambi si acolo, mult mai sincer decat o faci de obicei, pentru ca stii ca nimeni nu te vede, cineva se gandeste sa apese pe intrerupator. Poate ar fi fost mai usor daca o faceai chiar tu, de la inceput, dar atunci nu ai fi stiut niciodata ca poti vedea acolo unde putini o pot face...

Si secundele se scurg...

Opreste-te! Zambeste! Razi asa cum nu ai mai facut-o niciodata! Acum alearga! Hai...da! Fugi dupa el! Nu ma privi asa... Am spus sa mergi dupa el! Ce mai astepti? Asta ai vrut, acum ai ocazia sa o obtii! Ti-e teama? Esti asa un copil! Ce te sperie? Faptul ca este posibil sa nu poti tine pasul sau ca, obtinand ce ai vrut, nu mai ai pentru ce lupta? Gandesti prea mult! Bucura-te de asta, ai dreptul! Poate maine vei suferi, dar cu ce te ajuta daca o faci de astazi? E visul tau, transforma-l in realitate!
...
Oare se va maturiza vreodata? Cum sa te temi de ceva ce te face fericit? Copilul asta gandeste prea mult... Cum sa-si traiasca povestea daca se teme sa o inceapa? Poate abia cand va invata sa le termine... Nu o inteleg! Macar acum va fi fericita, pentru doua-trei zile...

Luceafar

-Cat de frumoasa e linistea...asculta doar! Nu e ca si cum ti-ai reincarca bateriile?
-Am inteles, vrei sa tac...
-Nu, vreau sa vorbesti, tare si mult, ca apoi sa pot aprecia tacerea.
-Esti groaznica...
-Crezi ca-s defecta? Poate trebuie sa ma repar cumva...
-Tu nu...
-Inima mea da!
-Si ce vei face cu asta?
-O vand...nu cred ca se pricepe cineva sa o repare, o vand si iau una noua.
-Bun plan, construeste o taraba...
-Nu, mai eficient pe internet, oamenii cumpara orice porcarie daca faci o reclama buna!
-Merg sa aprind lumina...
-Daca nu o ia nimeni? E deja defecta...Si nu, nu te duci nicaieri!
-Mai nou esti si impulsiva?
-Uneori, e stricata, ti-am zis!
-De ce ai plans?
-De ce nu?
-Nu merge, nu fii copil.
-E stricata, pierde ulei, ce sa fac?
-Putem discuta si noi ceva serios vreodata?
-Acum nu, cand ea e in revizie capul preia controlul, o agonie totala pe acolo!
-Nici nu stiu de ce mai sunt aici.
-Nu ai alternativa, iti plac!
-Nu mi-ai placut niciodata...
-...asa cum iti plac acum, stiu!
-...(zambet)
-Nici sa fii fals nu stii, trebuie sa te invat atatea lucruri.
-De ce e defecta?
-Asa...
-Ma place?
-Ma duc sa aprind lumina!

...so I guess this is the end

Se spune ca in viata ai mai multe iubiri "epice", pentru a putea intalni o alta trebuie sa renunti la cea pe care o tii captiva inca. Doare, este adevarat...nu vreau sa ma gandesc ca vreodata o sa uit tot ce am trait, asa ca imi imaginez ca nu o voi face.
Stiu ca ori de cate ori imi voi dori voi putea inchide ochii si ii voi simti atingerea, buzele, mainile strangandu-ma atat de tare, ii voi putea auzi vocea, voi sti intotdeauna cum imi promitea eternitatea, voi sti intotdeauna tonul vocii sale cand incerca sa ma convinga ca dragostea e nemuritoare. Imi voi aminti fiecare moment in care am ras cu atata pofta, imi voi aminti toate jocurile noastre, imi voi aminti toate momentele in care mi-am pus viata pe tava in fata lui si in care el a facut acelasi lucru pentru mine, imi voi aminti cat de fericita ma facea...imi voi aminti cum plangeam, cat de nervoasa eram uneori, cum voiam sa renunt, imi voi aminti mereu felul in care stia sa ma ridice...
Nu voi uita nimic, insa trebuie sa trec peste, sa merg mai departe... Momentele noastre raman mereu ale noastre, nimeni nu ni le poate lua, sunt cele ce ne vor lega pentru totdeauna, cele ce ne-au marcat amandurora viata. Nu o sa pretind ca nu doare, doare, doare atat de tare incat am fost in stare sa neg asta 10 luni de zile, sa mint, sa ma ascund de toata lumea, sa ma prefac.
Stiu ca il voi iubi mereu, pentru ca el este iubirea mea speciala, prima mea iubire "speciala", insa fiecare din noi trebuie sa treaca la pasul urmator. Am inteles ca nu merit, ca niciun om nu merita sa sufere,  sa ma chinui singura si sa ma invinovatesc pentru ceva ce oricum s-ar fi intamplat nu-i o solutie.
Acum ii dau drumul ei, lui Em, ea a fost si va fi intotdeauna indragostita de el, ea este imaginea pe care el a iubit-o in mine, ea nu va putea merge mai departe, insa eu, Maria, pot, am facut-o de atatea ori si o voi face si acum, primul pas este asta: DOARE! Asa cum nu a durut pana acum! Insa durerea face totul real si tot ea iti arata unde este rana pentru a o putea vindeca, deci sa doara!

https://www.youtube.com/watch?v=wVyggTKDcOE

Tacere urlata

Am iesit in ploaie si am strigat, am urlat...am tacut. Am tacut pentru tot ce a fost, pentru tot ce va fi, pentru tot ce ar fi putut fi... Cu fiecare picatura ce-mi atinge pielea si-mi provoaca fiori reci pe sira spinarii totul devine real...cred ca as vrea sa plang, nu stiu sigur pentru ce, nici macar nu mai stiu cum sa o fac cu adevarat... As plange pentru fiecare om ce in momentul asta simte durerea, pentru fiecare floare rupta si oferita ca simbol a ceva atat de efemer precum dragostea, pentru chinurile prin care va trece pana ce se va ofili definitiv, as face-o pentru fiecare om care simte nevoia sa planga si nu poate, pentru mine...m-as simti atat de bine plangand.
Mi-e dor sa pot plange! E pentru prima data cand imi doresc sa fi fost putin mai idioata, mai ignoranta si as fi trait, pentru Dumnezeu, atat de fericita in ignoranta mea. E pentru prima data cand detest faptul ca gandesc. As opri tot! atata efort facut de fiecare celula pentru a lansa un intreg proces ce se incheie prin aparitia unui gand...stupide ganduri...
E pentru prima data cand simt ploaia cu adevarat, vreau sa stau aici, sa fiu uda fleasca, vreau sa realizez ca ma pot usca... Acum plang...plang pentru tine. Si nu pentru ca imi lipsesti sau pentru ca mi-e dor, plang pentru ca ne-am distrus destinele, pentru ca am facut un haos din viata ta. Nu stiu ce altceva as putea face acum decat sa plang. E relaxant!
Am cazut! Da, sunt la pamant! Unde esti acum? Ploaia nu ma poate ridica, nu se intoarce in cer. Eu sunt ploaia... Cum sa ma pot regasi printre atatea picaturi de "mine"? Vino aici! Aduna-ma! Fa-ma eu din nou! Ce pot face acum? Sa tac...ce bine ar fi sa tac...

Sfarsit de iarna, inceput de drum...

El: Zambeste!
Ea: O fac...in interior
El: Ce-i cu tine?
Ea: Noi nu ne potrivim, suntem mult prea "identici"...
El: Poftim?
Ea: Da... gandim la fel, ne comportam la fel, iubim la fel...nu vom ajunge nicaieri
El: Tu te auzi?
Ea: Nu, nu vreau sa ma aud.
El: De unde toate ideile astea?
Ea: Stii ca vine sfarsitul, asa-i?
El: ...
Ea: Scuze, am promis ca nu vorbim despre asta.
El: Nu se va termina, ma auzi?
Ea: Cu ce folos?!
El: Hei, stiu ce faci! Termina! Nu renunta! Nu acum!\
Ea: Nu ti se pare monotona toata lupta asta? Nu iti lipseste nimic?
El: Tu...
Ea: Stiu, tocmai despre asta vorbesc. Ai obosit, la fel si eu...
El: E frig...
Ea: Sfarsitul e rece...si cat de calda era vara...
El: Nu va mai fi la fel.
Ea: Nici nu trebuie... Te iubesc, stii, nu?.
El: Un nou inceput?
Ea: O noua vara...
El: O sa-mi lipsesti!
Ea: Si tu mie...nu-mi place frigul...nu-mi mai place vara...
El: Sa ai grija, da?
Ea: Zambeste!

Aduceti-mi copilaria inapoi...

Mai sunt doua saptamani si devin mai "babeta" cu un an, nu vreau, dar trebuie. Daca m-ati intreba pe mine ar fii necesar ca fiecare om sa-si aleaga perioada in care sa-si traiasca viata, spre exemplu eu nu m-as  desparti de copilarie. Perioada aceea cand orice mic detaliu se transforma intr-o poveste fatalista (de parca viata ta s-ar termina daca mama te cheama in casa exact atunci cand e jocul in toi sau daca telecomanda masinutei favorite ramane fara baterii, si da, aveam masinute), in care fiecare copil abia cunoscut iti este prieten de o viata, in care cel mai greu lucru dintr-o zi este sa petreci cateva ore dormind.
Probabil ca este normal sa privesc totul cu nostalgie, insa si mai probabil sunt singurul om speriat de varsta asta. Adica, da, 18 este ok, adolescenta, distractie, petreceri, prieteni, insa 19? Se apropie de 20, iar 20 este doar un plus de griji, responsabilitati si nopti nedormite. Cel mai teama imi este insa de faptul ca, usor usor timpul face din mine un adult. Asta ma face sa pierd tot: veselia aceea inocenta, sentimentele acelea pure, nebunia caracteristica...in schimb primesc ce? "o atitudine responsabila pentru societate" Si cu ce ma ajuta? Societatea nu da doi bani pe mine, "un tanar cu perspectiva"! Insa asa este viata...ne multumim cu gandul asta, momentan. Si, punand din nou lacat pe sentimenul de revolta, revin: nu vreau sa renunt la copilaria mea, de ce trebuie, vreau doar sa triesc viata aceea linistita, si nu doar din amintiri frumos inramate... Eram acolo si ma bucuram de ea cand, dintr-o data, dispare...
Imi vreau copilaria inapoi, asadar oricine a luat-o este rugat sa o inapoieze pentru ca in acest moment un "copil mare" plange dupa ea!

Si trecutul are lipsurile lui...

- Sti ca noi vom fi impreuna la un moment dat, o sa te caut, o sa te vreau inapoi, o sa lupt, vei vedea!

- Serios? Si cu ce scop ma vei vrea inapoi? Ce vei vrea tu inapoi si de ce? Iubirea nu se programeaza si ti-am mai spus asta! Ma iubesti sau nu, e atat de simplu!

- Te iubesc! Chiar o fac! Dar acum nu pot!

- Eu nu pot altadata!

- Nu intelegi, sti cat te iubesc...

- Nu, nu stiu... Tu mai sti? Tu sti sa iubesti? Sti cum este sa pierzi nopti intregi gandindu-te la ceva despre care nici macar nu esti sigur ca a existat? Sti cum este sa traiesti fiecare secunda si fiecare secunda sa doara? Sa simti ca tu insati ai plecat din viata ta odata cu celalalt? Nu sti cum este... Tu sti in schimb cum sa-ti amani dragostea, sa iti planifici sa iubesti peste cinci ani, dar nu astazi. Eu stiu ca te iubesc acum, nu stiu sigur daca o sa o mai fac si maine, dar astazi o fac si as darama muntii pentru tine...

- Tu nu intelegi? Nu am dreptul... O fac, insa viata nu-mi da voie sa iti arat acum...

- Nu, nu inteleg! Viata nu-ti poate impune sa nu iubesti! Ea nu-ti impune sa nu mai lupti! Tu ti-ai impus asta! Cand iubesti lupti si nu peste cinci ani, ci acum!

- Nu ai cum sa intelegi...nu ai cum sa treci mai departe! Nu ai cum sa ma uiti!

- Ba da! Am cum! Asa cum tu ai preferat sa faci lucrurile pe jumatate: sa ma uiti pe jumatate, sa treci pe jumatate mai departe, sa nu-ti pese pe jumatate si sa ma iubesti pe jumatate, eu am dreptul sa iau tot intregul acum. Am dreptul sa spun ca vreau sa merg mai departe, fara tine! Poate ca tu ma poti avea peste cinci ani asa cum iti doresti, insa eu nu te pot avea atunci, nu vreau sa te am atunci!

- Gandeste-te la tot ce a fost, la cat de mult m-ai iubit, la tot ce am trait impreuna, nu poti sterge asta cu buretele...

- Nu! Nici nu am incercat sa fac asta, ai facut-o tu, usor usor, prin fiecare cuvant, fiecare moment in care ti-a placut sa ma chinui...Acum nu mai vreau eu! sper ca drumul pe care ti l-ai ales este cel corect, nu as vrea sa ai regrete!

- Esti falsa! De ce nu poti fi macar corecta cu tine?

- In sfarsit sunt corecta cu mine, iar daca asta inseamna sa-ti platesc tie echivalentul in numerar, o sa o fac, chiar daca doare. Nu vreau sa te ranesc! O fac tocmai pentru ca simt nevoia sa fiu sincera cu mine. Vreau sa ma menajez putin, asa cum tu nu ai stiut sa o faci!

- Ba da, am facut-o. Te-am iubit si te-am protejat din tot sufletul meu, inca o mai fac! De ce nu poti intelege?

- Tu de ce nu poti intelege ca eu nu mai vreau o altadata?

- Bine, fa asta, treci mai departe... cine o sa te opreasca? Sti foarte bine ca te vei intoarce!

- Nu o sa spun "niciodata", insa as prefera sa nu o fac! Vreau ca destinele noastre sa nu se mai intalneasca! Gata! am spus-o!

- Orgoliul nu o sa te ajute cu nimic!

- Asa cum nici pe tine nu te va ajuta minciuna asta!

- Nu are sens, nu vei intelege, oricat as incerca, egoul tau este mai mare decat iubirea pe care mi-o porti...

- Hai sa terminam asta frumos! Nu vrei?

- Sa terminam ce?

- Perfect! Asa te vreau!

Pot fi eu!

Pot merge pe strazi fara vreo destinatie exacta. Pot pierde o noapte intreaga doar pentru a privi luna. Pot zambi oricand. Pot fi fericita. Poate imi pasa. Se poate sa nu imi pese. Pot sa admit ca sufar. Pot sa iti spun ca regret ca te-am intalnit. Pot sa te ignor. Pot sa te vreau inapoi. Pot sa te urasc. Te pot iubi.  Pot sa sper. Pot sa renunt. Pot continua. Ma pot opri daca vreau. Nu vreau! Pot fi orice isi doresc ei sa fiu. Pot fi eu. Pot sa-mi traiesc visul. Pot inota prin realitatea asta. Pot fi inganfata. Pot fi sincera. Pot sa fiu umila. Iti pot fi egal. Pot fi orice imi doresc sa fiu.
Insa ce rost are atata timp cat ma pierd pe mine? Sunt eu, atat! Sunt om: plang, zambesc, cad, ma ridic, renunt, o iau de la capat, uit, iert, iubesc... Nu-s exact ceea ce tu ti-ai fi dorit sa fiu, insa sunt ceea ce vreau sa fiu. Nu sunt perfecta!
Sunt aiurita, dezordonata, neatenta, uituca, zapauga, energica si vorbareata. Enervant de vorbareata uneori. Sunt exact cum m-am imaginat a fi. Sunt mandra de mine. Sunt lucruri pe care nu le pot face.
Nu-ti pot zambi fals. Nu pot sa ma prefac ca te plac. Nu-ti pot arata ce simt daca sunt constienta ca nu meriti. Nu pot sta suparata pe tine mai mult de cateva ore. Nu pot sa ascund ceea ce sunt.
Nu-mi dau voie sa-mi depasesc anumite limite. Controlez ceea ce sunt, asadar nu-i rezultatul a ceva ce se dezvolta dezordonat in propria-i voie.
Poti alege sa ramai sau poti alege sa pleci... insa pentru Dumnezeu, fa-o odata!

A friend....

Prietenii sunt cei care, desi vorbesc poate o data pe luna, sunt omniprezenti unii in viata celorlalti. De vreo sase luni de zile am inca un prieten, unul adevarat... Unul care a intrat intr-o zi pe usa, cu naturaletea sa caracteristica si cu zambetul larg, a venit glont langa mine, eu cea care abia sosisem acolo cu un aer usor superior si stramband din nas la fiecare detaliu, ei bine, apare ea, fara sa de-a doi bani pe fitele mele si spune: "Buna, eu sunt Elena! Voi??". Cum as fi putut sa stau cu nasul pe sus cand copilul asta minunat, cu o fata usor ovala, un par blond si cu ochii sai albastro-verzi ce iti dau impresia ca este rupt dintr-o poveste nordica, vine si se comporta cu tine ca si cum te cunoaste de ani buni? M-am simtit teribil pentru superioritatea pe care o afisasem pana atunci, a fost momentul in care am realizat ca tabara aia merita o sansa, ca acolo este posibil sa leg prietenii de o viata. Din acel moment omul asta mi-a schimbat viata si a fost, poate nu fizic, insa cu siguranta cu sufletul alaturi de mine in fiecare secunda.

Sunt cativa oameni pentru care as relua oricand experienta asta, insa ea este motivul principal pentru care as face-o. Nu ai cum sa nu iubesti un astfel de om, nu ai cum sa spui: "Nu o suport!" pentru ca emana atata bunatate, inocenta si bunavointa incat si cel mai uracios om din lume ar zambi in preajma sa.

Poate ca nu ii cunosc viata in detaliu, dar stiu cate ceva despre ea ca de exemplu faptul ca ea vara nu "duoarme", ca ii plac "fetili care se misca bini di tat", ca undeva pe langa varful Raraul are niste fan si ca oricand ai nevoie de un suflet al petrecerii poti conta pe ea!

Oricat de departe ar fi si oricat timp ar trece tot va face parte din viata mea cotidiata, tot voi zambi atunci cand vad unul din mesajele ei si tot imi va face ziua minunata atunci cand va spune "Kamarero da-mi o berue"!

Multumesc ca m-ai invatat cat de important este sa stii sa zambesti chiar si atunci cand viata te doboara, cum sa respecti fiecare om, intelegand ca niciunul dintre noi nu-i mai presus, dar mai ales multumesc ca mi-ai aratat ca prietenia nu tine cont de distante, greutati sau timp, ci doar de daruire, sentiment si respect!

                                             Ileina tu...mi-e dor de tini mah!

C.M.R.O.D.L.

"Cel mai rau om din lume" s-a hotarat sa faca astazi pe sensibilosul ca sa ma inmoaie de tot, de parca nu era suficient ca sentimentele din galeata mea dau pe afara in ultimele 48 de ore...
Stii cum este cand un om lispeste o luna, care trece precum 2 ani cel putin, iar apoi vine si simte tot ce simti tu? Este atat de bine sa stii ca cineva este gata sa lupte pentru tine pentru ca da, eu am picat... in viata lucrurile sunt asezate atat de frumos... de parca El stia ca nu mai pot continua singura si pam-pam imi trimite " cel mai rau om din lume", sa-i spunem c.m.r.o.d.l., sa ma ridice, de fapt sa ne ridicam impreuna...
Acum o saptamana nu as fi putut spune ca in mine mai poate fi atata bucurie. E ca si cum partea aia lipsa pe care o cauti in toti oamenii se intoarce la tine, si cand te gandesti ca ar fi fost atat de usor sa fac asta acum o luna, dar nu...de ce? Pentru ca noi trebuia sa invatam ceva, pentru ca trebuia sa simtim cat de importanti suntem unul pentru celalalt.
Poate ca din mine lipsesc multe (atat din inima cat si din cap....boing! boing!), insa atata timp cat ceea ce am este mai mult decat ceea ce imi lipseste sunt cea mai fericita, si sunt! As urla de fericire, este ca si cum tot ceea ce vine din exterior si loveste acolo nu ma poate afecta, pentru ca nimic nu mai conteaza!
Asadar in seara asta am venit sa ma laud cu noul meu scut, exul, prezentul si viitorul meu nou-vechi bestfriend, atat!
Glad to have u back asssssshoooole!<3 nbsp="">

Pe locuri, fiti gata, START!

-Hey, uite! Vezi drumul asta? Uite cat de frumos este!
- Tu vezi frumos, eu vad lung... de ce este atat de lung? Of, si mai sunt si toate pietrele astea...
- Ce-i cu tine? Uita-te dincolo de asta, gandeste-te unde ajunge!
- Stiu, dar de ce trebuie sa fie asa lung pentru mine? Daca ma voi opri? E atat de usor sa cad! Prapastia este atat de mare!
- Dar priveste peisajul, este minunat! Nu te obliga nimeni sa te uiti in jos!
- Si inainte ce sa vad? Un drum fara sfarsit!
- Da... nu-mi spune ca ti-ai dori sa vezi sfarsitul! Nu o sa-l vezi niciodata, insa poti vedea toate frumusetile ce ti se vor asterne in cale, toate peisajele minunate, toate bucuriile, doar priveste atent!
- Crezi ca voi reusi?
- Cu siguranta! Doar lasii renunta! Stii bine ca vei reusi, este atat cat poti duce!
- Ai dreptate! Acolo undeva, pe drumul asta se afla fericirea mea, este suficient sa o intalnesc si totul va deveni mult mai usor! Implinirea visului meu este acolo!
- Vezi! Trebuie doar sa zambesti si sa te bucuri de fiecare pietricica de care te vei impiedica!
- Sa ma bucur de fiecare pietricica de care ma voi impiedica? Ce vrea sa insemne asta? Cum ma pot bucura?
- Fiecare dintre ele te invata sa fii mai atenta pentru urmatoarele, astfel incat la un moment dat vei invata sa mergi fara a mai cadea, o sa afli cum sa calci, cum sa te feresti, cum sa alergi fara probleme pe poteca asta!
- Si daca nu voi invata?
- O sa o faci fara sa realizezi, nu tine de tine, este firesc!
- O sa ma opresc vreodata?
- Nu-ti doresc asta, tu doar mergi, asta este datoria ta, sa mergi!
- Sa inteleg ca orice ar fi trebuie sa continui...
- Exact! Nu-mi fac probleme, stiu ca vei continua...
- Si daca apare un bolovan mare? Ce sa fac? Daca nu o sa pot merge mai departe?
- Stii ca vei putea, o sa stii cum sa il transformi in mici pietricele, sunt sigur de asta!
- Asta inseamna ca pana la urma drumul meu nu-i asa rau... poate chiar ma voi bucura de el...
- Nu este, cat despre bucurie!? Depinde doar de tine, poti merge plangandu-ti urmele si privind inapoi sau zambind si topaind vesel...
- Stiu ce am de facut! O sa reusesc! Pot face asta! Pot face orice! O sa zambesc orice ar fi! Multumesc pentru drumul asta frumos!
- Haide, este al tau, porneste!

:)

Am lasat fiecare clipa sa treaca, am lasat totul sa curga pe langa mine, am incetat sa mai sper sau sa indraznesc sa visez. Doar ma bucur de prezent. Am incetat sa-mi mai doresc ca oamenii de langa mine sa nu plece, am incetat sa ma mai zbat. Viata este asa cum este, ea decide...tot ce poti face tu este sa lupti pentru ceea ce-ti doresti si pentru fericirea ta, insa uneori ea hotaraste sa ii ia, si atat! Uneori trebuie sa intelegi ca faceti parte din povesti diferite, ca fiecare trebuie sa o traiasca pe a sa si atata timp cat ele nu coincid nu poti cere unui personaj sa ramana...ar fi egoist.
Obisnuiai sa-mi spui ca va fi bine, te-as intreba unde e binele ala acum, insa ce sens mai are? Fiecare din noi a decis, si desi nu am spus-o niciodata, decizia a fost sa renuntam la lupta, sa intelegem ca lucrurile se fac mai bine separat decat impreuna.
Ne promisesem ca vom lupta impreuna, ca daca unul renunta celalalt il va ridica, "Asa fac camarazii"-ne spuneam- la cate promisiuni am incalcat deja asta nu-i decat un alt esec in a fi ceea ce ne-am propus.
Vreau sa stii ca sunt bine, ca ma obisnuiesc cu viata asta, ca imi lipsesti, ca sunt momente in care stiu ca tu, doar tu m-ai completa, insa gasesc puterea sa zambesc, sa fiu fericita, sa ma gandesc la tot ce a fost ca la o imagine frumos inramata, asezata pe un perete al inimii mele. Sa spun ca este mai bine asa ar fi o prostie, este doar bine sau mai concret e bine si asa... incet incet fiecare din noi isi regaseste calea si invata sa o urmeze asa cum o facea acum ceva timp. Tot ce iti pot spune la acest inceput de dupa sfarsit este: "Sa ai grija de tine!" si eu voi avea de mine, asa cum tu iti doreai acum ceva timp.

Bun ramas my dear!

...eu ma dau tie, tu te oferi...

"Esti inca in fata mea, zambind larg cu o usoara ironie. Lumea intreaga ingheata pentru o clipa sub privirea ta, te uiti in pamant fara sa spui nimic. Te vad chiar daca nu ti se pare. Mereu te-am vazut. De ce sa-ti arat asta? Egoul tau, deja prea mare, ar lua-o razna! Rabda! O meriti! Ma intorc cu spatele si plec, ador sa stiu ca ma privesti! Ador sa te fac sa crezi ca nu-mi pasa!
Mi-am hranit mandria, sunt fericita! Am obtinut ce am vrut! Ti-am gasit slabiciunea! acum intreaga lume se asterne in fata mea ca un covor... Poate as fi oricand gata sa pasesc pe el, poate as putea face asta fara vreun regret sau vreo bataie de cap...dar nu, eu trebuie sa gandesc! Si ca de obicei gandesc prea mult: "Oare e gresit?", "Oare merita?, "Oare va fi bine?", "Oare?" mda...absurd ca de obicei. As putea pur si simplu sa ma opresc din gandit si sa te iubesc, dar de ce sa o fac atata timp cat ma pot chinui cu intrebari fara sens? Esti o provocare pentru mine...ai fost inca de la inceput. M-am jucat pentru ca am crezut ca asa trebuie, mi-am propus teluri, le-am atins, am vrut altele...pana cand telul meu a devenit ceva mult prea real. L-am atins si de data asta, insa mai mult decat imi doream!
Poor me! Am ajuns prinsa in capcana propriilor sentimente. Ma intreb daca o parte din tine stie asta... Poate zambetul tau era exact o confirmare la tot ceea ce am facut eu. Poate ai realizat ca am pus pauza jocului sau poate chiar si asta este un joc, initiat de tine! Cata ironie! Daca este asa atunci felicitari! Esti un jucator excelent! Aproape m-ai invins cu propriile-mi arme!
Inca nu pot realiza daca zambetul asta este unul de invingator sau de invins, stiu in schimb ca privirea aia este sincera, stiu ca ma poti pacalii cu vorbele, stiu ca gesturile tale ma pot mintii, dar ochii nu... Daca as putea doar sa-i vad, daca m-ai privi pentru o clipa in ochi as sti adevarul, urasc faptul ca imi eviti privirea!
Nu-i nimic, continuam, daca mi-am intrecut limitele acum nimic nu ma mai opreste. Hai sa ridicam jocul la urmatorul nivel. Eu sunt gata sa incerc, dar tu?"

Atatea lucruri ce-ti trec prin cap in doar cateva secunde...just keep playing!

Mama...

Eram un ghemotoc fara griji si fara vreo idee despre cat de grea este viata si mainile tale ma aparau de fiecare furtuna, seara de seara in bratele tale gaseam linistea de care aveam nevoie, mangaierea ta ma adormea si te strangeam tare de mana toata noaptea ca nu cumva sa pleci, iar dimineata zambetul tau imi dadea ambitia de a continua ceva ce, la varsta respectiva, parea cel mai greu lucru din lume...
Imi spuneai zilnic ca omul trebuie sa fie drept ca sa poata fi considerat cu adevarat om, ca eu trebuie sa fiu sincera, constienta de puterile mele, modesta, dar puternica... mi-ai spus ca lumea este rea, ca nu trebuie sa ma razbun, dar nici sa ma las jucata in picioare. Spre bucuria mea ti-am mostenit ambitia, puterea de a lupta si meticulozitatea, asa ca nu mi-a fost foarte greu sa ajung ceea ce astazi sunt... Ai tinut sa cresc inconjurata de tot ceea ce imi trebuie, sa am tot ce imi doresc, sa primesc lectiile asa cum mi le da viata, ca sa pot invata ceva din ele...
Poate nu mereu a fost usor sau poate nu a fost niciodata usor, insa m-ai ferit de toate grijile, care in mod cotidian iti apasa sufletul, mi-ai spus ca trebuie sa ma descurc singura uneori si am reusit, asta pentru ca stiam ca orice s-ar intampla tu, voi, sunteti acolo, privind din umbra, gata sa-mi sariti in ajutor daca nu reusesc.
Niciodata nu mi-ai spus nu se poate, niciodata nu mi-ai spus "vreau sa fii de 10", insa mi-ai aratat ca este bine sa fiu, si asta nu pentru voi, ci pentru mine... Mi-ai spus mereu: "Atata timp cat nu ai dat foc in urma ta, acasa te poti intoarce orice ar fi!" si am facut fiecare pas in viata constienta de asta si de faptul ca voi sunteti mandri de ceea ce sunt. M-ai invatat sa lupt pentru ce-mi doresc si mi-ai aratat ca lucrurile nu le pot obtine stand si asteptand sa pice din cer, mi-ai aratat respectul si importanta lui, mi-ai dat toata dragostea din lume, explicandu-mi ca si eu trebuie sa ofer la randul meu, chiar fara a cere...
Nu mai sunt acel ghemotoc cu parul lung si cret care seara iti soptea cu un zambet fortat: "Mami, de gâgât sau pe păcioale?" si nici pustoaica de clasa intai care vine sa-ti spuna ca divorteaza de colegul de banca pentru ca el s-a jucat cu alta fata, insa sunt tot eu, putin mai matura poate, dar cu acelasi suflet de copil... inca mai fug catre usa atunci cand stiu ca urmeaza sa vii acasa, asteptandu-te cu un zambet larg si intreband: "Ce mi-ai adus?", inca mai am nevoie de imbratisarea ta care alunga orice rau si inca mai sun de zece ori pe zi intreband: "Mami, unde imi este...?"... Oricat as creste si oricat de matura as fi tot o sa am nevoie de sfaturile tale, de zambetul tau, de "te iubesc"-ul tau, pentru ca atata timp cat am parinti ma numesc copil...
Iti multumesc pentru tot ceea ce faci, ai facut si vei face pentru mine. Imi cer scuze pentru fiecare moment in care comportamentul meu te-a ranit sau suparat, stiu bine ca nu ai pus la suflet si ca ai iertat, insa vreau sa stii ca regret enorm fiecare gest necugetat. Te iubesc mami!
P.S. M-am gandit mult la un titlu care sa cuprinda tot ceea ce simt si am realizat in cele din urma ca nu exista unul mai potrivit decat cel mai sfant cuvant rostit vreodata...mama!

@"...pentru ca si Bobi are sentimente..."

"Draga Bobinuta,
e bine si normal ca anumite "caractere ", chirilice si de neinteles dealtfel, sa le avem ca mostenire unii de la altii.....vechea dilema cu oul si gaina. N-am incercat sa-ti aduc in viata floricele , curcubee si unicorni pentru ca asa cum te stiu, ai fi luat unicornii drept fake-uri , ai fi calcat pe curcubeu si ai fi privit admirativ flori pe cer, ceea ce ar fi daunat grav ecosistemului. Te-ai fi trezit intr-o lume in care raul este o virtute, ca si prostia dealtfel, prea visatoare si as fi fost nevoit sa fiu ingerasul tau pazitor pana cand parul meu alb ar fi semanat cu o aura. Voi fi totusi acolo, daca Dumnezeu imi va permite, la primul tau zbor, la al doilea si de fiecare data cand iti vei intinde aripile, voi fi soimul ce-ti vegheaza zborul pentru ca tu nu stii dar sunt ulii multi .....si rai... Stai linistita, centura de siguranta ti-o voi asigura eu, tu zboara, bucura-te de viata!
Zboara puiule, zboara!
Sa nu uiti sa-ti iei gps-ul si sa notezi locul de origine pentru ca asa e uneori, lumea cu toate ale ei te poate face sa uiti. 
Sa ai zbor interesant, Bobinuta mea!"

Stiu ca ai incercat sa ma pregatesti pentru zbor, multumesc! Cat despre GPS... nu voi avea nevoie, drumul spre casa nu am sa-l uit niciodata! Te iubesc!

...pentru ca si "Bobi" are sentimente....

Nu stiu cum sa incep asa cum nu stiu ce o sa scriu...am tot evitat sa scriu despre asta deoarece nu stiu cum sa o explic. Probabil ca, citindu-mi blogul, a observat ca niciuna dintre postari nu este despre el, asta nu pentru ca nu este o persoana importanta pentru mine, ci pentru ca nu stiu cum as putea sa povestesc despre relatia speciala pe care o avem, este ceva ce se simte si este posibil ca asta sa se datoreze caracterelor asemanatoare pe care le avem (unii mostenite de la altii, recunosc:)))  sau poate doar faptului ca, asa cum spune o legenda, fetele sunt mai apropiate de tati.

Ma gandeam zilele trecute cat de greu imi va fi atunci cand va trebui sa ma rup de tot, sa-mi iau viata in propriile maini si sa plec... pe langa monotonia instalata din pricina lipsei glumelor facute impreuna mi-ar lipsi sfaturile si discutiile interminabile despre viata in care fiecare dintre noi incearca sa il convinga pe celalalt de veridicitatea crezurilor sale. Poate ca relatia noastra nu este intotdeauna presarata cu floricele, curcubee si unicorni, este o relatia dintre un adolescent si un parinte totusi, insa nu poate fi mai frumoasa de atat: suficient de condimentata incat sa nu devina plictisitoare si suficient de dulce atat cat sa nu uitam cat de mult ne respectam si ne iubim.

Nu am venit sa va povestesc cat de "cool" este tatal meu... sau....chiar asta am venit sa fac!?:))) Adevarul este ca vreau doar ca el sa stie cat de mult inseamna pentru mine, cat il respect si iubesc pentru fiecare gest pe care il face, pentru fiecare sfat dat, pentru fiecare ora pierduta ascultand povestile mele fataliste despre viata, dragoste si prieteni, pentru fiecare gluma care imi face ziua mai buna, pentru momentele in care ajunge sa joace chiar si rol de bufon doar pentru a ma face sa zambesc, pentru ca m-a sustinut si a crezut in mine neconditionat, indiferent de ideile si conceptiile pe care le-am avut de-a lungul timpului, pentru ca face atatea lucruri incredibile pentru mine...

Probabil ca nici daca mi-as fi putut alege parintii nu as fi nimerit ceva mai bun si, constienta fiind de asta, incerc sa pretuiesc fiecare moment petrecut acasa, atat cat "acasa" al lor mai este si "acasa" al meu... Ii iubesc si cred ca, desi este greu de imaginat, cea mai mare dovada de iubire pe care le-o pot face este sa le arat ca imi pot lua zborul si ca voi reusi sa ajung la destinatie indiferent cat de tare bate vantul, pentru ca asta inseamna ca am invatat din tot ceea ce mi-au transmis si, in fond, probabil ca asta ar fi si implinirea suprema pentru ei... asadar pune-ti centura de siguranta si pregateste-te de zbor!