Wait for it

-Stii ca te iubesc, nu?
-Bineinteles ca stiu, altfel nu as fi aici.
-Uneori nu pot crede ca esti cu adevarat.
-Unde altundeva sa fiu? Te iubesc.
-Vreau sa fii fericit!
-Iar eu vreau sa ii faci pe toti sa dispara. Lupt si voi continua sa o fac, doar ca as prefera sa imi faci lupta mai usoara...
-Stiu, imi pare rau, poate ca este vina mea, cum sa schimb asta? Fa-i sa dispara, eu nu mai stiu cum!
-Copil!
-Imi place cand ma pupi pe frunte, ma face sa ma simt...rasfatata! Imi place sa fiu rasfatata! Mai vreau!
-De ce atatea ghinioane? De ce mereu trebuie sa se intample cate ceva? Mi-e teama de ce va urma...
-Ce sa urmeze? Nu urmeaza nimic! Acum vine soarele nostru iubitule, bucura-te de el...
-Spune-le ca esti a mea! Spune tuturor ca esti a mea!
-Cu ce te-ar ajuta asta? Vrei sa stie ca sunt a ta? O sa le spun! Nu-mi pasa de ce cred ei, de fapt nu imi pasa de ei, dar imi pasa de noi, de tine!
-Nu, stai! Nu le spune! Apoi va fi si mai rau. Sa nu stie. Stim noi!
-Atat..
-Atat..
-Si daca afla?
-Daca afla, ce? Ai zis ca nu iti pasa.
-Deci pot afla!
-Pot afla.
-E asa de amuzant cand faci pe maturul!
-Te.
-Te. si ,
-De ce virgula?
-De ce nu?
-De ce da?
-Pentru ca nu e ultimul meu "te", mai urmeaza, just wait for it....

Si astfel reuseste Anastasia sa faca cunostinta cu umbrele din interiorul lui Grey

"Pas cu pas totul devine mai intunecat. Ma intreb: oare tu nu te temi de intunericul asta? Ar putea fi orice aici, cele mai adanci spaime ale mele...sau ale tale! Te urmez si simt cum picioarele-mi cedeaza la fiecare contact cu pamantul, dar nu voi renunta, tine de vointa nu de abilitate fizica! Pot face asta! Te voi urma pana cand vom trece de tot, trebuie sa fie un capat, asa-i?

E normal sa obosesc, sa vreau sa renunt, sa ma impiedic, sunt om totusi... pot sa o fac, insa pentru ca stiu ca esti aici gata sa ma prinzi, nu ma vei lasa sa dau cu piciorul sansei asteia. Este atat de liniste si totusi atata agitatie aici. Singurul lucru care strapunge din cand in cand tacerea este vocea ta: "Vezi pe unde calci, fragmente din trecut..." si in secunda urmatoare ma strangi tare de mana. Ti-e teama? Nu o sa pic, nu din cauza asta, pot sari peste ele, chiar si fara a le distruge, trecutul e important, poate intr-o zi un arheolog va dori sa analizeze ramasitele astea...

Nu pot sa cred ca am ajuns pana aici... de ce eu? de ce acum? "Nu ai ce cauta aici" imi striga vocea interioara, "nu-s demonii tai, de ce lupti tu cu ei?" si pentru o secunda tind sa ii dau dreptate, apoi imi rasuna in minte vocea ta dulce: "Tu esti calmul de care am nevoie!", da, de-asta sunt aici, pentru ca ma vrei aici, pentru ca ai nevoie de mine...asa cum, oricat de greu mi-ar fi sa recunosc, si eu am nevoie de tine, am nevoie de lumina de dincolo.

De multe ori mi-ai spus: "Ce ai putut sa faci din mine...", acum e randul meu sa te intreb asta si mai ales cand? Am atatea ganduri, atatea intrebari, atatea incertitudini si totusi sunt atat de fericita, am acel zambet natang pe fata, acelasi zambet prostesc pe care il afisez de fiecare data cand fac cate o tampenie, zambetul "tampit"! As rade, atat de zgomotos incat as anima tot abisul asta, insa este el in stare sa suporte acel hohot? Se poate prabusi oricand. Adu-mi aminte sa consolidam asta, bine?

Devine din ce in ce mai ingust, iar cararea tot mai serpuita. Mai e mult? Cat de infinit e totul! Esti minunat dragule!"

Gara fara de inceput

Cum am ajuns aici? Mai bine zis: cum am ajuns pana aici? Simt cum banca de sub mine vibreaza, stiu ca trenul va sosi in statie si odata cu banca intreg universul meu se clatina. Pari asa fericit, ma sperie fericirea ta, asta pentru ca stiu ca eu o voi distruge, asa cum probabil eu am provocat-o. Urasc garile. Bietele peroane, martore tacute ale atator lacrimi, despartiri, intalniri, cereri in casatorie si motive de divort, de ce m-as ralia la asta? Nu vreau o amintire in gara!
In fond ce cautam aici? Cine pleaca? Tu? Eu? Amandoi? Nu, niciunul nu pleaca, nu acum, in trenul asta nu este loc pentru povestea noastra. Oare vom gasi unul in care sa fie? Cu siguranta! Personalul fericirii noatre ne asteapta, poate nu acum, poate nu in gara asta, dar de ce ne-am opri la o singura gara? E lumea plina de gari!
Totusi, ce ai zice daca am astepta trenul ala pe un camp? Departe de aglomeratia asta, departe de ochii lor. Sarim din mers si vedem apoi unde ajunge, astfel vom avea curajul sa coboram oriunde vrem, o gara parasita, un oras uitat de lume, o poveste simpla, frumoasa!
Imi doresc sa ma privesti mai mult, cumva privirea ta ma evita, te uiti la mine doar atunci cand ma vezi pierduta, nesigura, speriata...priveste-ma acum! Sunt puternica pentru noi, uita-ma cum lupt. Urasc faptul ca imi cunosti slabiciunile, nu-s obisnuita cu asta. In fond nu sunt obisnuita cu nimic din toate astea..." premiere", asa cum ai spune tu.
Ti-am spus vreodata cat imi place sa ma tii de mana? Ei bine iubitule, asta ma face puternica, atunci stiu ca oriunde as merge esti cu mine. Iti strang palma, iar aratatorul tau deseneaza mici cerculete pe incheietura mea, nu-i nevoie sa ma privesti in momentul asta, stiu ce simti. Uita de tren, uita de ei, uita de tot! Hai sa o luam la pas pana apare vagonul nostru, ce zici? Poate il vom prinde pe drum...sau poate va trebui sa mergem pe jos pana la destinatie...oare vei obosi sa ma tii de mana?

Inceput dificil de frumos

A trecut o saptamana si, abilitatile dobandite prin absolvirea unui liceu economic, ma obliga sa fac un bilant al celor intamplate.
M-am indragostit de orasul asta minunat... Micul Paris, mai degraba Londra in mizerie, insa impactul pe care l-a avut asupra mea este inimaginabil.
Pleci de acasa cu o geanta de vise, pleci prost, foarte prost, insa increzator, plin de tine, ajungi aici si jungla asta de oras te invata cum sa te nasti din nou, te face constient de pozitia ta, te face sa vrei mai mult, te injoseste in ultimul hal ca sa iti arate ca ignoranta asta in care ai trait pana acum poate fi depasita.
Am aflat ca iubesc metroul, mai putin atunci cand trebuie sa merg singura, urasc sa merg singura, in schimb imi place in RATB, e mai confortabil sa nu ai pe nimeni cu tine, insa am descoperit ca nu conteaza unde esti, ce ora este sau cat de frig este afara daca esti cu persoana potrivita. Am fost uimita sa observ ca de fapt fotbalul privit din tribune se vede in HD :)), ca Facultatea de matematica si informatica are vreo 15 intrari, ca romantismul e in oameni, nu in locuri, iar Bucurestiul chiar este un oras plin de iubire.
A inceput goana dupa amintiri, prieteni, libertate, este al naibii de greu, insa asa cum am spus mereu: nimic nu este usor, era momentul sa ne mai trezim si la realitate, asa ca: bun venit in lumea reala!