...so I guess this is the end

Se spune ca in viata ai mai multe iubiri "epice", pentru a putea intalni o alta trebuie sa renunti la cea pe care o tii captiva inca. Doare, este adevarat...nu vreau sa ma gandesc ca vreodata o sa uit tot ce am trait, asa ca imi imaginez ca nu o voi face.
Stiu ca ori de cate ori imi voi dori voi putea inchide ochii si ii voi simti atingerea, buzele, mainile strangandu-ma atat de tare, ii voi putea auzi vocea, voi sti intotdeauna cum imi promitea eternitatea, voi sti intotdeauna tonul vocii sale cand incerca sa ma convinga ca dragostea e nemuritoare. Imi voi aminti fiecare moment in care am ras cu atata pofta, imi voi aminti toate jocurile noastre, imi voi aminti toate momentele in care mi-am pus viata pe tava in fata lui si in care el a facut acelasi lucru pentru mine, imi voi aminti cat de fericita ma facea...imi voi aminti cum plangeam, cat de nervoasa eram uneori, cum voiam sa renunt, imi voi aminti mereu felul in care stia sa ma ridice...
Nu voi uita nimic, insa trebuie sa trec peste, sa merg mai departe... Momentele noastre raman mereu ale noastre, nimeni nu ni le poate lua, sunt cele ce ne vor lega pentru totdeauna, cele ce ne-au marcat amandurora viata. Nu o sa pretind ca nu doare, doare, doare atat de tare incat am fost in stare sa neg asta 10 luni de zile, sa mint, sa ma ascund de toata lumea, sa ma prefac.
Stiu ca il voi iubi mereu, pentru ca el este iubirea mea speciala, prima mea iubire "speciala", insa fiecare din noi trebuie sa treaca la pasul urmator. Am inteles ca nu merit, ca niciun om nu merita sa sufere,  sa ma chinui singura si sa ma invinovatesc pentru ceva ce oricum s-ar fi intamplat nu-i o solutie.
Acum ii dau drumul ei, lui Em, ea a fost si va fi intotdeauna indragostita de el, ea este imaginea pe care el a iubit-o in mine, ea nu va putea merge mai departe, insa eu, Maria, pot, am facut-o de atatea ori si o voi face si acum, primul pas este asta: DOARE! Asa cum nu a durut pana acum! Insa durerea face totul real si tot ea iti arata unde este rana pentru a o putea vindeca, deci sa doara!

https://www.youtube.com/watch?v=wVyggTKDcOE

Tacere urlata

Am iesit in ploaie si am strigat, am urlat...am tacut. Am tacut pentru tot ce a fost, pentru tot ce va fi, pentru tot ce ar fi putut fi... Cu fiecare picatura ce-mi atinge pielea si-mi provoaca fiori reci pe sira spinarii totul devine real...cred ca as vrea sa plang, nu stiu sigur pentru ce, nici macar nu mai stiu cum sa o fac cu adevarat... As plange pentru fiecare om ce in momentul asta simte durerea, pentru fiecare floare rupta si oferita ca simbol a ceva atat de efemer precum dragostea, pentru chinurile prin care va trece pana ce se va ofili definitiv, as face-o pentru fiecare om care simte nevoia sa planga si nu poate, pentru mine...m-as simti atat de bine plangand.
Mi-e dor sa pot plange! E pentru prima data cand imi doresc sa fi fost putin mai idioata, mai ignoranta si as fi trait, pentru Dumnezeu, atat de fericita in ignoranta mea. E pentru prima data cand detest faptul ca gandesc. As opri tot! atata efort facut de fiecare celula pentru a lansa un intreg proces ce se incheie prin aparitia unui gand...stupide ganduri...
E pentru prima data cand simt ploaia cu adevarat, vreau sa stau aici, sa fiu uda fleasca, vreau sa realizez ca ma pot usca... Acum plang...plang pentru tine. Si nu pentru ca imi lipsesti sau pentru ca mi-e dor, plang pentru ca ne-am distrus destinele, pentru ca am facut un haos din viata ta. Nu stiu ce altceva as putea face acum decat sa plang. E relaxant!
Am cazut! Da, sunt la pamant! Unde esti acum? Ploaia nu ma poate ridica, nu se intoarce in cer. Eu sunt ploaia... Cum sa ma pot regasi printre atatea picaturi de "mine"? Vino aici! Aduna-ma! Fa-ma eu din nou! Ce pot face acum? Sa tac...ce bine ar fi sa tac...