Mama...

Eram un ghemotoc fara griji si fara vreo idee despre cat de grea este viata si mainile tale ma aparau de fiecare furtuna, seara de seara in bratele tale gaseam linistea de care aveam nevoie, mangaierea ta ma adormea si te strangeam tare de mana toata noaptea ca nu cumva sa pleci, iar dimineata zambetul tau imi dadea ambitia de a continua ceva ce, la varsta respectiva, parea cel mai greu lucru din lume...
Imi spuneai zilnic ca omul trebuie sa fie drept ca sa poata fi considerat cu adevarat om, ca eu trebuie sa fiu sincera, constienta de puterile mele, modesta, dar puternica... mi-ai spus ca lumea este rea, ca nu trebuie sa ma razbun, dar nici sa ma las jucata in picioare. Spre bucuria mea ti-am mostenit ambitia, puterea de a lupta si meticulozitatea, asa ca nu mi-a fost foarte greu sa ajung ceea ce astazi sunt... Ai tinut sa cresc inconjurata de tot ceea ce imi trebuie, sa am tot ce imi doresc, sa primesc lectiile asa cum mi le da viata, ca sa pot invata ceva din ele...
Poate nu mereu a fost usor sau poate nu a fost niciodata usor, insa m-ai ferit de toate grijile, care in mod cotidian iti apasa sufletul, mi-ai spus ca trebuie sa ma descurc singura uneori si am reusit, asta pentru ca stiam ca orice s-ar intampla tu, voi, sunteti acolo, privind din umbra, gata sa-mi sariti in ajutor daca nu reusesc.
Niciodata nu mi-ai spus nu se poate, niciodata nu mi-ai spus "vreau sa fii de 10", insa mi-ai aratat ca este bine sa fiu, si asta nu pentru voi, ci pentru mine... Mi-ai spus mereu: "Atata timp cat nu ai dat foc in urma ta, acasa te poti intoarce orice ar fi!" si am facut fiecare pas in viata constienta de asta si de faptul ca voi sunteti mandri de ceea ce sunt. M-ai invatat sa lupt pentru ce-mi doresc si mi-ai aratat ca lucrurile nu le pot obtine stand si asteptand sa pice din cer, mi-ai aratat respectul si importanta lui, mi-ai dat toata dragostea din lume, explicandu-mi ca si eu trebuie sa ofer la randul meu, chiar fara a cere...
Nu mai sunt acel ghemotoc cu parul lung si cret care seara iti soptea cu un zambet fortat: "Mami, de gâgât sau pe păcioale?" si nici pustoaica de clasa intai care vine sa-ti spuna ca divorteaza de colegul de banca pentru ca el s-a jucat cu alta fata, insa sunt tot eu, putin mai matura poate, dar cu acelasi suflet de copil... inca mai fug catre usa atunci cand stiu ca urmeaza sa vii acasa, asteptandu-te cu un zambet larg si intreband: "Ce mi-ai adus?", inca mai am nevoie de imbratisarea ta care alunga orice rau si inca mai sun de zece ori pe zi intreband: "Mami, unde imi este...?"... Oricat as creste si oricat de matura as fi tot o sa am nevoie de sfaturile tale, de zambetul tau, de "te iubesc"-ul tau, pentru ca atata timp cat am parinti ma numesc copil...
Iti multumesc pentru tot ceea ce faci, ai facut si vei face pentru mine. Imi cer scuze pentru fiecare moment in care comportamentul meu te-a ranit sau suparat, stiu bine ca nu ai pus la suflet si ca ai iertat, insa vreau sa stii ca regret enorm fiecare gest necugetat. Te iubesc mami!
P.S. M-am gandit mult la un titlu care sa cuprinda tot ceea ce simt si am realizat in cele din urma ca nu exista unul mai potrivit decat cel mai sfant cuvant rostit vreodata...mama!

@"...pentru ca si Bobi are sentimente..."

"Draga Bobinuta,
e bine si normal ca anumite "caractere ", chirilice si de neinteles dealtfel, sa le avem ca mostenire unii de la altii.....vechea dilema cu oul si gaina. N-am incercat sa-ti aduc in viata floricele , curcubee si unicorni pentru ca asa cum te stiu, ai fi luat unicornii drept fake-uri , ai fi calcat pe curcubeu si ai fi privit admirativ flori pe cer, ceea ce ar fi daunat grav ecosistemului. Te-ai fi trezit intr-o lume in care raul este o virtute, ca si prostia dealtfel, prea visatoare si as fi fost nevoit sa fiu ingerasul tau pazitor pana cand parul meu alb ar fi semanat cu o aura. Voi fi totusi acolo, daca Dumnezeu imi va permite, la primul tau zbor, la al doilea si de fiecare data cand iti vei intinde aripile, voi fi soimul ce-ti vegheaza zborul pentru ca tu nu stii dar sunt ulii multi .....si rai... Stai linistita, centura de siguranta ti-o voi asigura eu, tu zboara, bucura-te de viata!
Zboara puiule, zboara!
Sa nu uiti sa-ti iei gps-ul si sa notezi locul de origine pentru ca asa e uneori, lumea cu toate ale ei te poate face sa uiti. 
Sa ai zbor interesant, Bobinuta mea!"

Stiu ca ai incercat sa ma pregatesti pentru zbor, multumesc! Cat despre GPS... nu voi avea nevoie, drumul spre casa nu am sa-l uit niciodata! Te iubesc!

...pentru ca si "Bobi" are sentimente....

Nu stiu cum sa incep asa cum nu stiu ce o sa scriu...am tot evitat sa scriu despre asta deoarece nu stiu cum sa o explic. Probabil ca, citindu-mi blogul, a observat ca niciuna dintre postari nu este despre el, asta nu pentru ca nu este o persoana importanta pentru mine, ci pentru ca nu stiu cum as putea sa povestesc despre relatia speciala pe care o avem, este ceva ce se simte si este posibil ca asta sa se datoreze caracterelor asemanatoare pe care le avem (unii mostenite de la altii, recunosc:)))  sau poate doar faptului ca, asa cum spune o legenda, fetele sunt mai apropiate de tati.

Ma gandeam zilele trecute cat de greu imi va fi atunci cand va trebui sa ma rup de tot, sa-mi iau viata in propriile maini si sa plec... pe langa monotonia instalata din pricina lipsei glumelor facute impreuna mi-ar lipsi sfaturile si discutiile interminabile despre viata in care fiecare dintre noi incearca sa il convinga pe celalalt de veridicitatea crezurilor sale. Poate ca relatia noastra nu este intotdeauna presarata cu floricele, curcubee si unicorni, este o relatia dintre un adolescent si un parinte totusi, insa nu poate fi mai frumoasa de atat: suficient de condimentata incat sa nu devina plictisitoare si suficient de dulce atat cat sa nu uitam cat de mult ne respectam si ne iubim.

Nu am venit sa va povestesc cat de "cool" este tatal meu... sau....chiar asta am venit sa fac!?:))) Adevarul este ca vreau doar ca el sa stie cat de mult inseamna pentru mine, cat il respect si iubesc pentru fiecare gest pe care il face, pentru fiecare sfat dat, pentru fiecare ora pierduta ascultand povestile mele fataliste despre viata, dragoste si prieteni, pentru fiecare gluma care imi face ziua mai buna, pentru momentele in care ajunge sa joace chiar si rol de bufon doar pentru a ma face sa zambesc, pentru ca m-a sustinut si a crezut in mine neconditionat, indiferent de ideile si conceptiile pe care le-am avut de-a lungul timpului, pentru ca face atatea lucruri incredibile pentru mine...

Probabil ca nici daca mi-as fi putut alege parintii nu as fi nimerit ceva mai bun si, constienta fiind de asta, incerc sa pretuiesc fiecare moment petrecut acasa, atat cat "acasa" al lor mai este si "acasa" al meu... Ii iubesc si cred ca, desi este greu de imaginat, cea mai mare dovada de iubire pe care le-o pot face este sa le arat ca imi pot lua zborul si ca voi reusi sa ajung la destinatie indiferent cat de tare bate vantul, pentru ca asta inseamna ca am invatat din tot ceea ce mi-au transmis si, in fond, probabil ca asta ar fi si implinirea suprema pentru ei... asadar pune-ti centura de siguranta si pregateste-te de zbor!