Zambind printre stele

Incerc sa imi sterg zambetul prostesc de pe fata, zambetul acela de satisfactie...am ajuns in momentul in care simt sa scriu despre noi, desi imi promisesem ca nu o voi face.

Dintre miliardele de ganduri ce alearga fara incetare zilnic prin minte mea, nu stiu cum se face, dar in fiecare minut aleg unul pe care sa il opresc, caruia ii dau voie sa imi inunde creierul si, fie ca iti convine sau nu, el este despre tine...

Am intors lumea pe dos pentru a putea ajunge aici, am luptat si alungat absolut tot ce ne statea in cale si nu regret asta, as lupta in continuare oricat si oricum ar fi nevoie doar pentru a sti ca la sfarsit pot avea linistea pe care o simt acum, fericirea asta stupida plecata din fiecare lucru marunt, starea pe care mi-o dai cand esti aici si, crede-ma, esti aici mereu!

Te iubesc, iar daca la inceput te-ai fi putut gandi ca asta pleaca din vreun orgoliu sau ambitie, acum sper ca esti constient ca sentimentul asta este unul permanent si neconditionat. 

Zambeste, iubitule, zambeste! Cel mai iubit dintre pamanteni...

Te.

- Te fac fericit?

- Ma.

- Te ce? Te fac sau nu fericit?

- Uneori, alteori ma enervezi, dar acum te iubesc!

- Cum adica "acum te iubesc"? Nu o faci mereu?

- Uneori, alteori te ador.

- Ma simt ca un panda.

- De ce?

- De ce conteaza? 

- Nu te inteleg!

- Stii ceva? Uneori nici eu.

- Bine de stiut.

- Fugi si vezi daca ninge!

- Ce relevanta are? Esti aici!
- Nu si daca ninge. Daca ninge voi fi afara.
- Atunci nu ninge!
- Nici nu te-ai uitat! Vreau sa ninga.
- Doar taci!
- De ce e filmul ala mai interesant decat mine?
- Nu e, e doar mai silentios (zambet).
- Ia-ma in brate si da mai tare, nu aud nimic.
- Chiar esti un panda! Te.

Razboinicul luminii

Privesti in jur: intuneric si nimicnicie.Este unul dintre momentele alea in care trebuie sa iti folosesti mintea si pe post de inima. Nu stii ce gandesti. Esti departe de tine si de toata lumea ta. Te pregatesti de razboi, un razboi purtat cu tine insati. Un razboi purtat cu un inamic ce iti cunoaste fiecare miscare. Doar tu decizi daca te arunci in lupta sau te predai...

Cu fiecare pas pamantul intreg se cutremura, iar talpile nu mai pot suporta nicio miscare pe solul aspru. Stii ca asta este doar inceputul, daca te arunci in lupta vei uita de durere, va veti imprieteni. Oamenii mor si invie zilnic, doar din propria vointa, insa tu, tu nu esti un simplu om, esti un razboinic al luminii..."Un războinic ştie să facă distincţia dintre ceea ce e trecător şi ceea ce e definitiv" asa cum spunea Coelho, Poate ca intunericul asta este trecator, dar rana e definitiva. Iti vei simti zi de zi, ceas de ceas, tot restul vietii tale cicatricile din talpa. Dar in fond, ce drept ai sa te plangi?

Una dintre voi trebuie sa invinga, oricum ar fi, tie iti va fi bine...la un moment dat. Nu ai dreptul sa privesti inapoi, nu ai dreptul sa intrebi "dar daca..?", nu ai dreptul sa iti plangi de mila. Singurul tau scop este sa iti distrugi adversarul pentru a inceta odata lupta asta si, desi gandul asta nu te incurajeaza prea tare, stii ca este singura ta solutie...asadar, ZAMBESTE, MAINE POATE FI MAI RAU!

Hai cu 2014!

Si a mai trecut un an, un an greu, dar frumos... In ceea ce ma priveste 2013 a fost un an al provocarilor, un an in care a trebuit sa pornesc o continua cursa impotriva mea, sa imi ating limitele si de multe ori sa le depasesc.
A fost perioada implinirilor pe toate planurile pentru mine, insa asta a venit ca urmare a muncii depuse de-a lungul anilor. A fost un an cat o viata: am suferit, ca mai apoi sa pot fi fericita, am fost jos si am invatat cum sa ajung sus, am pornit in 2013 cu nimic si iata-ma acum, in prag de 2014 avand totul...
Nu as putea spune concret ce vreau de la 2014...cred ca liniste in primul rand, puterea de a zambi si continua, vreau incercari atat cat pot sa duc, fie ele multe sau putine, vreau fericire atat cat merit, vreau mai presus de toate sa imi pastrez ambitia si perseverenta. In rest?! "Ce e scris si pentru noi,
bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi."
La multi ani, dragilor! Un an mai bun si zambete cat cuprinde!

Si vine vara...

Iubesc iarna, iarna aceea ce te leaga de copilarie, serile petrecute la geam in asteptarea primului fulg de nea, mirosul de porocale si conuri de brad, zilele petrecute pe o ulita, intr-un sat uitat de lume...cand m-am oprit din a face toate astea? Cand am crescut? Cand am incetat sa mai astept primul fulg? De ce? Si cand ma gandesc ca nu intelegeam cum de ai mei nu asteapta zapada...

De cand ma intristeaza iarna? E o durere dulce cu parfum de dovleac copt si gutui. Mi-e dor de casa. Este prima data cand ma simt singura in orasul asta urias. Prima data cand ma simt copil, cand sunt pierduta, cand am nevoie de mangaierea linistitoare a mamei, prima oara cand as fugi acasa, as strabate drumul ala chiar si pe jos. Clar iarna inseamna dor de casa! Acasa, acolo unde de dupa fiecare colt, copilaria imi zambeste, acolo unde totul este simplu, acolo unde nimic nu ma poate atinge... 

Este calatoria mea, una normala, banala, pe care fiecare om o face la un moment dat, este despre mine, despre omul din mine, cel ce, usor usor ii ia locul fetitei cu parul buclat si pistrui, este despre cum poti rezista in momentele in care viata te face sa nu iti doresti sa continui, in care iti clatina idealurile...in care nimic nu se compara cu "acasa". 

Dar trece si iarna, au mai trecut si altele, primavara iti va aminti iarasi de ei, vei plange, vei vrea sa fugi, vei continua lupta, vei zambi...

Wait for it

-Stii ca te iubesc, nu?
-Bineinteles ca stiu, altfel nu as fi aici.
-Uneori nu pot crede ca esti cu adevarat.
-Unde altundeva sa fiu? Te iubesc.
-Vreau sa fii fericit!
-Iar eu vreau sa ii faci pe toti sa dispara. Lupt si voi continua sa o fac, doar ca as prefera sa imi faci lupta mai usoara...
-Stiu, imi pare rau, poate ca este vina mea, cum sa schimb asta? Fa-i sa dispara, eu nu mai stiu cum!
-Copil!
-Imi place cand ma pupi pe frunte, ma face sa ma simt...rasfatata! Imi place sa fiu rasfatata! Mai vreau!
-De ce atatea ghinioane? De ce mereu trebuie sa se intample cate ceva? Mi-e teama de ce va urma...
-Ce sa urmeze? Nu urmeaza nimic! Acum vine soarele nostru iubitule, bucura-te de el...
-Spune-le ca esti a mea! Spune tuturor ca esti a mea!
-Cu ce te-ar ajuta asta? Vrei sa stie ca sunt a ta? O sa le spun! Nu-mi pasa de ce cred ei, de fapt nu imi pasa de ei, dar imi pasa de noi, de tine!
-Nu, stai! Nu le spune! Apoi va fi si mai rau. Sa nu stie. Stim noi!
-Atat..
-Atat..
-Si daca afla?
-Daca afla, ce? Ai zis ca nu iti pasa.
-Deci pot afla!
-Pot afla.
-E asa de amuzant cand faci pe maturul!
-Te.
-Te. si ,
-De ce virgula?
-De ce nu?
-De ce da?
-Pentru ca nu e ultimul meu "te", mai urmeaza, just wait for it....

Si astfel reuseste Anastasia sa faca cunostinta cu umbrele din interiorul lui Grey

"Pas cu pas totul devine mai intunecat. Ma intreb: oare tu nu te temi de intunericul asta? Ar putea fi orice aici, cele mai adanci spaime ale mele...sau ale tale! Te urmez si simt cum picioarele-mi cedeaza la fiecare contact cu pamantul, dar nu voi renunta, tine de vointa nu de abilitate fizica! Pot face asta! Te voi urma pana cand vom trece de tot, trebuie sa fie un capat, asa-i?

E normal sa obosesc, sa vreau sa renunt, sa ma impiedic, sunt om totusi... pot sa o fac, insa pentru ca stiu ca esti aici gata sa ma prinzi, nu ma vei lasa sa dau cu piciorul sansei asteia. Este atat de liniste si totusi atata agitatie aici. Singurul lucru care strapunge din cand in cand tacerea este vocea ta: "Vezi pe unde calci, fragmente din trecut..." si in secunda urmatoare ma strangi tare de mana. Ti-e teama? Nu o sa pic, nu din cauza asta, pot sari peste ele, chiar si fara a le distruge, trecutul e important, poate intr-o zi un arheolog va dori sa analizeze ramasitele astea...

Nu pot sa cred ca am ajuns pana aici... de ce eu? de ce acum? "Nu ai ce cauta aici" imi striga vocea interioara, "nu-s demonii tai, de ce lupti tu cu ei?" si pentru o secunda tind sa ii dau dreptate, apoi imi rasuna in minte vocea ta dulce: "Tu esti calmul de care am nevoie!", da, de-asta sunt aici, pentru ca ma vrei aici, pentru ca ai nevoie de mine...asa cum, oricat de greu mi-ar fi sa recunosc, si eu am nevoie de tine, am nevoie de lumina de dincolo.

De multe ori mi-ai spus: "Ce ai putut sa faci din mine...", acum e randul meu sa te intreb asta si mai ales cand? Am atatea ganduri, atatea intrebari, atatea incertitudini si totusi sunt atat de fericita, am acel zambet natang pe fata, acelasi zambet prostesc pe care il afisez de fiecare data cand fac cate o tampenie, zambetul "tampit"! As rade, atat de zgomotos incat as anima tot abisul asta, insa este el in stare sa suporte acel hohot? Se poate prabusi oricand. Adu-mi aminte sa consolidam asta, bine?

Devine din ce in ce mai ingust, iar cararea tot mai serpuita. Mai e mult? Cat de infinit e totul! Esti minunat dragule!"