Tacere urlata

Am iesit in ploaie si am strigat, am urlat...am tacut. Am tacut pentru tot ce a fost, pentru tot ce va fi, pentru tot ce ar fi putut fi... Cu fiecare picatura ce-mi atinge pielea si-mi provoaca fiori reci pe sira spinarii totul devine real...cred ca as vrea sa plang, nu stiu sigur pentru ce, nici macar nu mai stiu cum sa o fac cu adevarat... As plange pentru fiecare om ce in momentul asta simte durerea, pentru fiecare floare rupta si oferita ca simbol a ceva atat de efemer precum dragostea, pentru chinurile prin care va trece pana ce se va ofili definitiv, as face-o pentru fiecare om care simte nevoia sa planga si nu poate, pentru mine...m-as simti atat de bine plangand.
Mi-e dor sa pot plange! E pentru prima data cand imi doresc sa fi fost putin mai idioata, mai ignoranta si as fi trait, pentru Dumnezeu, atat de fericita in ignoranta mea. E pentru prima data cand detest faptul ca gandesc. As opri tot! atata efort facut de fiecare celula pentru a lansa un intreg proces ce se incheie prin aparitia unui gand...stupide ganduri...
E pentru prima data cand simt ploaia cu adevarat, vreau sa stau aici, sa fiu uda fleasca, vreau sa realizez ca ma pot usca... Acum plang...plang pentru tine. Si nu pentru ca imi lipsesti sau pentru ca mi-e dor, plang pentru ca ne-am distrus destinele, pentru ca am facut un haos din viata ta. Nu stiu ce altceva as putea face acum decat sa plang. E relaxant!
Am cazut! Da, sunt la pamant! Unde esti acum? Ploaia nu ma poate ridica, nu se intoarce in cer. Eu sunt ploaia... Cum sa ma pot regasi printre atatea picaturi de "mine"? Vino aici! Aduna-ma! Fa-ma eu din nou! Ce pot face acum? Sa tac...ce bine ar fi sa tac...