...pentru ca si "Bobi" are sentimente....

Nu stiu cum sa incep asa cum nu stiu ce o sa scriu...am tot evitat sa scriu despre asta deoarece nu stiu cum sa o explic. Probabil ca, citindu-mi blogul, a observat ca niciuna dintre postari nu este despre el, asta nu pentru ca nu este o persoana importanta pentru mine, ci pentru ca nu stiu cum as putea sa povestesc despre relatia speciala pe care o avem, este ceva ce se simte si este posibil ca asta sa se datoreze caracterelor asemanatoare pe care le avem (unii mostenite de la altii, recunosc:)))  sau poate doar faptului ca, asa cum spune o legenda, fetele sunt mai apropiate de tati.

Ma gandeam zilele trecute cat de greu imi va fi atunci cand va trebui sa ma rup de tot, sa-mi iau viata in propriile maini si sa plec... pe langa monotonia instalata din pricina lipsei glumelor facute impreuna mi-ar lipsi sfaturile si discutiile interminabile despre viata in care fiecare dintre noi incearca sa il convinga pe celalalt de veridicitatea crezurilor sale. Poate ca relatia noastra nu este intotdeauna presarata cu floricele, curcubee si unicorni, este o relatia dintre un adolescent si un parinte totusi, insa nu poate fi mai frumoasa de atat: suficient de condimentata incat sa nu devina plictisitoare si suficient de dulce atat cat sa nu uitam cat de mult ne respectam si ne iubim.

Nu am venit sa va povestesc cat de "cool" este tatal meu... sau....chiar asta am venit sa fac!?:))) Adevarul este ca vreau doar ca el sa stie cat de mult inseamna pentru mine, cat il respect si iubesc pentru fiecare gest pe care il face, pentru fiecare sfat dat, pentru fiecare ora pierduta ascultand povestile mele fataliste despre viata, dragoste si prieteni, pentru fiecare gluma care imi face ziua mai buna, pentru momentele in care ajunge sa joace chiar si rol de bufon doar pentru a ma face sa zambesc, pentru ca m-a sustinut si a crezut in mine neconditionat, indiferent de ideile si conceptiile pe care le-am avut de-a lungul timpului, pentru ca face atatea lucruri incredibile pentru mine...

Probabil ca nici daca mi-as fi putut alege parintii nu as fi nimerit ceva mai bun si, constienta fiind de asta, incerc sa pretuiesc fiecare moment petrecut acasa, atat cat "acasa" al lor mai este si "acasa" al meu... Ii iubesc si cred ca, desi este greu de imaginat, cea mai mare dovada de iubire pe care le-o pot face este sa le arat ca imi pot lua zborul si ca voi reusi sa ajung la destinatie indiferent cat de tare bate vantul, pentru ca asta inseamna ca am invatat din tot ceea ce mi-au transmis si, in fond, probabil ca asta ar fi si implinirea suprema pentru ei... asadar pune-ti centura de siguranta si pregateste-te de zbor!