Mai sunt doua saptamani si devin mai "babeta" cu un an, nu vreau, dar trebuie. Daca m-ati intreba pe mine ar fii necesar ca fiecare om sa-si aleaga perioada in care sa-si traiasca viata, spre exemplu eu nu m-as desparti de copilarie. Perioada aceea cand orice mic detaliu se transforma intr-o poveste fatalista (de parca viata ta s-ar termina daca mama te cheama in casa exact atunci cand e jocul in toi sau daca telecomanda masinutei favorite ramane fara baterii, si da, aveam masinute), in care fiecare copil abia cunoscut iti este prieten de o viata, in care cel mai greu lucru dintr-o zi este sa petreci cateva ore dormind.
Probabil ca este normal sa privesc totul cu nostalgie, insa si mai probabil sunt singurul om speriat de varsta asta. Adica, da, 18 este ok, adolescenta, distractie, petreceri, prieteni, insa 19? Se apropie de 20, iar 20 este doar un plus de griji, responsabilitati si nopti nedormite. Cel mai teama imi este insa de faptul ca, usor usor timpul face din mine un adult. Asta ma face sa pierd tot: veselia aceea inocenta, sentimentele acelea pure, nebunia caracteristica...in schimb primesc ce? "o atitudine responsabila pentru societate" Si cu ce ma ajuta? Societatea nu da doi bani pe mine, "un tanar cu perspectiva"! Insa asa este viata...ne multumim cu gandul asta, momentan. Si, punand din nou lacat pe sentimenul de revolta, revin: nu vreau sa renunt la copilaria mea, de ce trebuie, vreau doar sa triesc viata aceea linistita, si nu doar din amintiri frumos inramate... Eram acolo si ma bucuram de ea cand, dintr-o data, dispare...
Imi vreau copilaria inapoi, asadar oricine a luat-o este rugat sa o inapoieze pentru ca in acest moment un "copil mare" plange dupa ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu