Cum ar fi viata fara...primavara?

Ploua torential. E primavara, de ce ploua iar? Ma amestec printre multimea ce alearga intr-o goana nebuna si realizez ca sunt singura ce observa picaturile mari de apa coborand din norii negrii de deasupra... sau poate... nu, nu se poate sa ploua numai pentru mine. Si ma gandesc la tine,incep sa ma comport ca cei din jurul meu, devin normala. Intru in ritmul impus si nu observ ca picaturile de ploaie s-au transformat in fulgi mici.

Mi-ai captat mintea... Ma trezesc intr-o lume necunoscuta mie, blocuri sobre, oameni incruntati, masini ce nu s-ar oprii nici macar pentru a salva viata unui om. Tu ma faci sa vad lumea asa pentru ca fara tine Universul nu poate fi colorat sau vesel. Ai plecat inainte sa-ti spun tot adevarul, preferai sa te hranesti cu minciuni...inutil!

De ce se intuneca? E abia dimineata... Nu pot vedea nimic. Oare am orbit sau asa trebuie sa fie viata? Incep sa invat sa traiesc orientata doar de simtul tactil si de auz.

Se apropie, o mare de sunete ciudate...mi-e teama. Unde esti? Am nevoie de tine. Incep sa le simt respiratiile, categoric sunt mult prea aproape. Rad, au un ras draconic, nu mai pot. Inima imi bate cu putere. Vreau sa fug, dar unde? M-ar urmari peste tot, pana as ceda. N-am niciun fel de scapare...ei stiu ca sunt slaba, ei stiu ca nu te mai am. Tu ii pui sa faca asta? Oare tu esti cel ce se bucura atat de tare de suferinta mea? Stiu ca in spatele lor este cineva, rade si el...insa nu pare ca asta vrea, o face fortat. El este de vina pentru tot...dar nu, nu poti fi tu. Dintr-o data au tacut, ma simt goala pe dinauntru...au plecat, nu-i mai pot simtii.

Picioarele mele se misca involuntar, ma indrept spre lumina dar nu deschid ochii. Dupa atata intuneric m-ar orbi instantaneu, insa continui sa merg. Stiu ca este lumina, o simt. E calda si plina de energie pozitiva, dar este mult prea sus. Nu voi ajunge niciodata la ea. Nu voi scapa niciodata de interiorul meu.

Ridic mainile si astept o minune, astept sa invat sa zbor...mi-e teama ca voi ramane pe vecie prinsa in adancul meu, la doar doi pasi de lumina. Simt o atingere calda si inevitabil deschid ochii. N-am orbit - lumina aceasta nu-mi face rau, ceva ma trage in sus, ma desprinde de intuneric si ma atrage inapoi in lumea reala. Mai arunc o privire inapoi si realizez ca inauntru totul este schimbat, e soare...Dar nu se poate...acum cateva minute era un iad. Am ajuns sus. Lumea a devenit din nou normala: sunt pomi infloriti, pasari, oameni zambitori...chiar e primavara. Universul s-a schimbat, dar de ce? Unde-i ploaia, zapada, unde-s blocurile triste? Totul este diferit...oare am trecut in alta galaxie?

Intr-o clipita imi trece prin cap ceea ce s-a intamplat si brusc imi amintesc de salvatorul meu. Intorc capul si te vad pe tine. Acum inteleg...te-ai intors pentru mine, nu ma pedepseai, ma faceai doar sa vad cum poate fi lumea in lipsa ta. Esti aici...nu ma mai tem de nimic! Ai adus soarele. Te strang in brate...nu ti-as mai da drumul, m-ai facut atat de fericita prin simpla ta prezenta...

-Sa nu ma mai parasesti niciodata...fara tine lumea mea ar fi un haos\
-Nu fi copil.
-N-ai inteles nimic din ceea ce ti-am spus