Despre umbrele trecutului...

Vi s-a intamplat vreodata sa va fie teama de viitor, sa va temeti de viata atat de tare incat sa traiti in trecut? Mie da...pana acum ceva timp traiam o poveste care poate nici nu a inceput, dar sigur s-a terminat demult. Eram prinsa acolo...parca EL, timpul, isi dorea sa nu traiesc, vroia sa ma anihileze, iar trimiterea mea cu gandul in trecut era singura sansa. A fost o poveste, una singura? Pai atunci eu de ce o traiam incontinuu, de ce devenisem atat de previzibila pentru mine? Stiam scenariul si-mi cunosteam pana si gesturile, dar cu toate astea nu ma plictiseam, adoram sa traiesc un ciclu la nesfarsit.
Pana acum! Acum am realizat ca trecutul meu a fost altfel: plin de lucruri pe care vag mi le mai amintesc, cu oameni despre care acum nu mai stiu nimic, practic plin de straini... in fiecare zi ma redescopar si ma uimesc... parca as fi avut o amnezie din care m-am trezit abia dupa atata timp.
Acum cred ca sunt gata sa merg cu fata catre viitor, simt ca pot privi in acea directie, ca nu mai este nevoie sa calc greu si cu teama pentru ca fata mea este orientata spre trecut. M-am dezlegat de tot, de locuri, de fapte, de oameni... Sunt ca un copil care abia acum descopera lumea, a deschis ochii si incearca sa-si invete primele cuvinte...plin de entuziasm, cu sperante si fara sa se gandeasca la un eventual esec. Sunt gata sa traiesc fiecare zi ca si cum ar fi ultima: fara remuscari, fara ,,dar daca?", sunt gata sa invat sa iert, sa uit, sa-mi bandajez singura ranile si sa ma ridic dupa fiecare dezastru...


Viata poate fi inteleasa doar privind in urma ,dar poate fi traita doar privind inainte!!!